Pipeta salvarii patrimoniului cultural construit al Timisoarei e goală

Atât statul român cât și administrația locală refuză să se achite de datoria morală față de timișoreni făcută în anii socialismului multilateral-dezvoltat prin transformarea palatelor Timișoarei în case sociale prin apartamentarea acestora. Unii politicieni nu percep valoarea moștenirii urbanistice a acestui oraș sau se fac că nu înțeleg. Atunci când pricep câte ceva, o interpretează într-un mod ciudat și neprietenos cu Timișoara.

Filosofia și ideologia urbanismului în Timișoara se oprește undeva pe la anul 1974. De atunci, concepțiile urbanistice și arhitecturale depind de voința partidului, practică păstrată și după anul 1989, cu particulitatea că Partidul Comunist Român a luat o față democratică, împărțindu-se în mai multe partide. Singura opoziție la această voință de partid ”neocomunist” a fost Departamentul Securității Statului cunoscut în popor ca ”securitatea”,care, la rândul ei, era formată tot din membrii de partid cu origini ultra sănătoase. ”Securitatea” ”și-a tras” un partid la rândul ei, conform trendului. Acest fapt a fost recunoscut și întărit de fostul președinte al Republicii România, domnul Traian Băsescu, în urma ultimei confruntări televizate de dinainte de turul doi al alegerilor prezidențiale din anul 2004: „Măi, Adriane, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti comunişti”.

Anii s-au scurs, iar măiestria de arhitect sau urbanist se confundă din ce în ce mai mult cu cea a voinței celui care plătește proiectul pentru construirea unui imobil pentru că de edificii nici nu mai aducem vorba. De la voința partidului s-a trecut la voința dezvoltatorului imobiliar ce întruchipează interesele de partid. Autoritatea orașului este la cheremul celui care plătește cu școală sau fără școală. Cum o fi ca în calitate de inginer, arhitect ori urbanist să gândești după indicațiile unuia care îți semnează planșele cu degetul?! Cu mici excepții, mai toate Planurile Urbanistice Zonale au fost elaborate și acceptate în defavoarea timișorenilor, uneori cu sacrificarea legislației. Unde a ajuns Timișoara în secolul al XXI-lea din punct de vedere urbanistic, în condițiile în care în acest oraș există o școală superioară de arhitectură și de urbanism?! Răspunsul e – la cel mai de jos nivel al existenței sale, mai jos decât în perioada 1974-1989. Timișoara este astăzi un ”oraș-uitat” de a cărui fațade scorojite sunt agațate cu disperare legendele urbane pentru a ține încă vie ”speranța” că ”cadoul” Timișoara Capitală Culturală Europeană o să fie un succes, dincolo de meterezele operatorilor culturali locali. Timișorenii sunt la fel de singuri ca în 16-22 Decembrie 1989, dacă iasă bine Timișoara se va vorbi de bine în toată țara, dacă nu, am prins data nasoală…

Pentru a susține cele scrise mai sus, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Timișoara era unul dintre cele mai avansate orașe ale Imperiului Austro-Ungar din punct de vedere al urbansimului. Ce-i drept, am avut și șansa unui PRIMAR cu viziune, care a avut curajul să expună în fața împăratului necesitatea demolării zidurilor Cetății Timișoarei pentru a dezvolta un oraș ce a avea ca principal scop unul militar. Conceptul de ”oraș-frontieră” nu includea ideea de periferie. Acest concept a fost preluat și dezvoltat și de administrația românească de după anul 1919, păstrarea statutului de unul dintre cele mai importante orașe din Europa de Sud-Est, din acest motiv a beneficiat de măsuri politice și economice care să-i susțină și întărească poziția.

Marius Rusan