Arhive lunare: iulie 2023

PATRIMONIU

Timișoara și Banatul în mijlocul marilor interese

Timişoara este așezată în inima câmpiei Banatului, la răscruce de drumuri şi aflată permanent în mijlocul jocului de interese al marilor imperii, aceasta a trăit toate bucuriile şi vicisitudinile vremurilor. Capitală a Regatului Maghiar, apoi reședință al vilayetului turcesc, citadelă a provinciei bănăţene a Camerei Aulice, Timişoara a avut întotdeauna şansa de a se afla în avangarda timpului. Spaţiu de implementare experimentală a reformelor iluministe, dar şi de aplicare a celor mai revoluţionare cuceriri tehnice, fiind primul oraş din Europa cu  iluminat stradal.  Timişoara a fost o pildă a deschiderii culturale şi spirituale cu largi ecouri în continentul european. Poate că tocmai această deschidere spre nou, într-un mediu multicultural, a fost una din cauzele izbucnirii Revoluţiei Române din 1989.

Banatul nostru, la un moment dat, a dispărut ca entitate administrativă și a fost șters multă vreme din paginile de istorie, iar în anul 1868 Ungaria a făcut pace cu Casa de Habsburg, Banatul devenind Ungaria de Sud. După Unire, a fost pus în remorca Ardealului până când Majestatea Sa Regele Carol al II-lea a recunoscut Banatul ca entitate administrativă, cu reședința la Timișoara. De-a lungul timpului, regiunea noastră a fost stimulată de reformele împăraților de la Viena, Maria Teresia și Iosif al II-lea, dintre anii 1740 si 1790. De atunci, Banatul s-a ridicat înspre o prosperitate benefică pentru creșterea nivelului de civilizație și pentru coagularea ideilor de egalitate și libertate și bună înțelegere între neamuri.

PATRIMONIU

Casa satului bănățean

Casa bănățanului este zidită parcă în funcţie de cursul razelor de lumină ale Soarelui. Culorile deschise nu obosesc ochiul, pentru simplul motiv că streaşina umbrește într-o formă odihnitoare zidurile văruite. Adânca poezie ce emană dintr-un sat bănățean provine și din faptul că ascunde nenumărate comori sufleteşti. Culorile caselor se pregăteau în perioada Postului Mare, tot atunci se și zugrăveau, spre veșnica renaştere, ca o veşnică izbândă… pentru ca strămoșii să-și trăiască mai departe prin noi, visele neîmplinite.
În orice casă din satul bănățean erau măcar două sobe, chiar și în casele mai sărăcuțe. Una dintre ele era mereu „curată“, cunoscută ca „soba ge la drum”, ori „soba nouă”, pregătite  pentru copiii plecaţi departe, fie pentru musafiri, sau pentru a avea o odaie bună. „Soba nouă” era locul unde se petrceau cele mai adânci taine ale familiei. Se petrecea bucuria botezului, a nunții, ultimul loc din care bănățeanul pleca pe drumul nemuririi. Cinda casei este locul unde soții mai şedeau la o vorbă. Era deschidere, spre lume, un loc unde bănățeanul se putea odihni, unde medita. Era locul pe care copiii se caţărau și se jucau jocuri imaginare. Cinda aduce lumea mai aproape. Ca spaţiu al locuirii, cinda casei înlocuieşte soba, acolo dormeau în serile de vară familiile cu mulţi copii, la răcoarea ei se adăpostesc animalele mici de casă.  Cinda este locul pe care gospodarii expun zestrea fetei, când ea se mărită sau poate fi locul unde darurile mortului sunt arătate în ziua petrecerii lui din lume. Tot acolo, mamele tinere își leagănă pruncii, fiind și locul descoperirii.