Toate articolele scrise de SalvatiPatrimoniulTimisoarei

PATRIMONIU

Canalul Bega

Canalizarea râului Bega a început în anul 1828, atunci când contele Mercy a dispus săparea unui canal care să contribuie la asanarea terenurilor inundabile din jurul Timişoarei.S-a construit astfel canalul navigabil propriu-zis, pe un traseu  cu o lungime totală de 116 km, până la confluenţa cu Tisa.  În anul 1732 se finalizează canalul navigabil Bega din cartierul Iosefin în aval, pe traseul actual, legând Timișoara prin Tisa și Dunăre cu sistemul fluvial al Europei Centrale, circulă astfel,  primul vapor, până la Pancevo.  În anul 1739, inginerul olandez Fremaut continuă canalizarea intervenind cu diguri pentru reglementarea cursului râului Bega.
Canalul Begava reprezenta până la apariția căii ferate principala cale de transport a mărfurilor grele.

Într-un timp relativ scurt, canalul este abandonat, cunoscut astăzi, ca Bega Veche. În anul 1752 funcționa Portul Timișoara în cartierul Iosefin. Între ani 1735 şi1754 se construieşte o nouă variantă, mai la sud, între Timişoara şi Klekk. Noul traseu este mult mai drept şi favorabil navigaţiei însă depinde mult de nivelul apei a cărei debit oscilează constant. Fermaut soluţionează această problemă şi începe înanul 1758, construcţia în amonte a două noduri hidrotehnice, la Topolovăț și Coșteiu. Nodurile permit transferul de apă între Bega şi Timiş, în funcţie de nevoi. Astfel se rezolvă problema debitului pe canalul Bega, dar se şi îmbunătăţeşte în mod considerabil gospodărirea apelor într-o zonă cunoscută istoric pentru terenurile mlăştinoase şi inundaţiile frecvente. Până la începutul Primului Război Mondial navigau pe canal 563 ambarcaţiuni comerciale, timp de 305 zile pe an. Volumul de mărfuri transportate ajunge la un maxim de 250.000 tone/an în perioada interbelică.
În Timișoara, în 1902, se proiectează traseul actual al canalului Bega în cartierul Fabric, canal executat împreună cu podurile aferente pentru străzile care îl traversau, până în 1910.

PATRIMONIU

Viteza construirii liniilor ferate din Banat uimește și astăzi

La data de 15 noiembrie1857, a fost inaugurata calea ferată între Szeged, Jimbolia si Timisoara (113,9 Km), linie care unea Banatul cu Ungaria si Austria. Un an mai târziu la 30 august 1858, a fost inaugurată calea ferată între Timişoara-Jebel-Voiteg-Stamora Moraviţa-Vârşeţ-Iasenova, făcând legătura între portul Baziaș de pe Dunăre și Viena. La 6 aprilie 1871, a avut loc inaugurarea traseului Timișoara-Arad. La 23 octombrie 1876, inaugurarea căii ferate Timișoara-Lugoj-Caransebeș, apoi, între 1871-1880 a fost construită cea mai importantă parte a liniei Jimbolia –Timișoara – Lugoj – Tr. Severin – Craiova – Pitești – București – Ploiești – Buzău – Galați – Tecuci – Mărășești – Roman. La data de 10 iunie 1879, se inaugurează linia Timişoara-Caransebeş-Orşova-Vârciorova.

În 25 septembrie 1895, inaugurarea liniei Timișoara-Sânnicolaul Mare; 18 noiembrie 1896, s-a inaugurat (fiind construită cu capital privat) calea ferata între Timișoara și Buziaș. La 29 mai 1897, s-a deschis linia Timișoara-Radna, iar la 31 iulie 1897, inaugurarea liniei Timișoara-Cruceni. Urmăriți cu atenție ritmul cu care s-a construit tesătura de linii ferate care au brăzdat Banatul. Din nefericire, astăzi, multe dintre ele sunt pustiite…

COMUNICATE DE PRESA, PATRIMONIU

Vandalismul, noul trend impus de Consiliul Local și Primăria Timișoarei

Termenul de vandalism vine de la membrii unei hoarde germanice, cunoscuți sub numele de vandali. Vandalii s-au așezat pentru o perioadă în zonele Banat şi Crişana. Ei au ocupat această zonă după retragerea romană, susține istoricul bizantin Iordanes, care a trăit pe vremea împăratul Constantin cel Mare. Vandalii vor părăsi teritoriul Daciei în anul 336, când vor porni spre vestul Europei, ajung în peninsula Italică unde fac nenorociri devastând Roma și tot ce le-a ieșit în cale, unde şi-au câştigat faima prin distrugerile masive pe care le-au făcut, mai ales prin distrugerea clădirilor, clătinând serios atotputernicul  Imperiu Roman.
Termenul de vandalism așa cum îl cunoaștem, astăzi, a apărut în anul 1793, menționat de Henri Gregoire, episcopul constituțional al orașului Blois (Franța), care a folosit cuvântul într-un raport pentru a desemna atitudinea distructivă a unei părți a armatei republicane, ca urmare a Revoluției Franceze.
Vandalul este cel ce urăște civilizația și distruge monumentele artelor. În zilele noastre, există un tip de vandalism cauzat de timp, dar și un vandalism cauzat de sărăcie și de ignoranță.  De exemplu, ceea ce se întâmplă în Timișoara – un oraș administrat de un Consiliu Local și de un primar care nu are capacitatea , fie din ignoranță, fie din prostie de a menține monumentele și siturile istorice așa cum se cuvine, sacrficându-le în numele unei dezvoltări în forță… cu efecte devastatoare asupra Patrimoniului Cultural Construit al Timișoarei. Dacă patrimoniul cultural este considerat „patrimoniu identitar”, atunci actele de vandalism pot fi considerate „crime împotriva umanității”. În concluzie, Primăria Timișoara din iresponsabilitate face o ”crimă împotriva propriului oraș”…
Pe lângă abandonarea clădirilor din zonele protejate ale Timișoarei, se adaugă și nesupunurea la decizia unui organ de control în cazul șantierului de modificare a troturarelor din zona centrală: Legea 50 , Articolul 24. Constituie infractiuni si se pedepsesc cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda urmatoarele: b) continuarea executarii lucrarilor dupa dispunerea opririi acestora de catre organele de control competente, potrivit legii.(Directia de Cultura Timis in acest caz este organ de control)
PATRIMONIU

Ceva periculos ”infectează” țesutul urbanistic al Timișoarei

Avem un oraș absolut minunat. N-ar strica să contribuim poate ceva mai mult la păstrarea și conservarea a ceea ce alcătuiește valoarea lui intrinsecă.  Din plimbările strategice de monitorizare pentru a observa pulsul orașului, constatăm o serie de detalii mici, noi, fragmentale, unele care ne clătesc ochii, altele care se așază discrepant și distonant în fotografia de ansamblu. Pentru că acolo unde nu se clădește cu rațiune și simțire deopotrivă, lucrurile se fac compulsiv ori demonstrativ, cu acel soi aparte de gratuitate decizională. Atunci când realitatea practică ne este, după cum bine observăm în anumite aspecte, nouă citadinilor, profund negratifiantă. Și oare care ar fi fundația orașului viitorului, dacă nu civismul activ care joacă unul dintre cele mai importante roluri într-o societate civilizată?! Poate chiar cel mai important.

Din rațiuni de continuitate și coerență urbană și din punct de vedere infrastructural, dinamismul oeașului nostru nu se evidențiază prin peticirea lui cu o serie de elemente separate, nespecifice contextului cultural, asezonându-l cu priveliști pestrițe. Timișoara are un Plan Urbanistic General, are o suită de clădiri istorice și de legături între cartiere și zone, care îi conturează sistematizarea. Nu poți implanta în țesutul orașului niște desene incompatibile cu caracteristica dominantă. Timișoara este orașul-cetate, cu o anumită sobrietate și cu un predominant aer burghez. Nu vom vedea de exemplu niciodată Timișoara în haina unui oraș-metropolă, agitat și cosmopolit, pentru că nu este astfel. Timișoara are elemente de Art Nouveau care sunt puternic stilizate (întâlnite aproape pretutindeni în Piața Victoriei, Piața Unirii, cartierele Fabric și Elisabetin), iar culorile care domină sunt calde, tomnatice. La o simplă aruncare de privire, vom constata nuanțe prăfuite de brun-roșcat, galben palid sau auriu, cafeniu, oranj și verde pastel. Stilul acesta arhitectural este în sine pretențios, de aceea când vine vorba de amenajări exterioare de revigorare urbană, care să susțină estetic frumusețea fațadelor de clădiri, abordarea sa nu este deloc simplă. Accesul pieptonal pe lângă aceste vechi și deosebite piese arhitecturale merită și el pavat cu o abordare de contrast. În plus, Timișoara mai are acest romantism pronunțat și aparte, format din linii drepte și ondulate, așadar, tot ce aș putea imagina în materie de renovare a bulevardelor și căilor de promenadă ar fi niște porțiuni sau fâșii de pavaj în nuanțe similare, pământii, poate chiar cu dale cu forme rotunjite sau trotuare clare, monocrome, care să odihnească ochiul privitorului, fie că este localnic ori vizitator. Demersul de modernizare a aspectului Timișoarei nu ar trebui să constea într-o schimbare radicală a vechiului, ci într-o recondiționare a acestuia mai degrabă. În zonele istorice, unde se cere respectarea fermă a patrimoniului, procesul de gentrificare nu va fi decât unul minimal, de îmbunătățire prin pliere pe ceea ce este existent și pe împrejurimi, prin păstrarea aerului de vechi într-o formă studiată, și nu printr-o transformare flagrantă, ieșită din context. Un exemplu bun este păstrarea pietrei cubice în restaurarea Pieței Unirii, conservându-i astfel aspectul de vechime, conciliabil cu stilul arhitectural existent.

Trebuie spus că pe fondul pandemic al autoizolării, se constată de curând în Timișoara câteva schimbări de infrastructură care par să nu susțină ideile de mai sus. Aceste consoane nearmonioase ar crea mai multă confuzie chiar și în rândul viitorilor turiști străini, decât noutate și claritate în viziune, și conferă zonelor frecventate și tranzitate ale Timișoarei nimic altceva decât un aspect dezordonat și nedefinit.  Ne referim la noile benzi desenate de pe trotuare „avangardiste”,din care te poți aștepta să sară uâte un personaj animat – gen Stitch. Trotuarele din fața Catedralei Mitropolitane, cel de-a lungul bulevardului I.C. Brătianu, care delimitează Parcul Civic și cel de pe strada Martin Luther, care mărginește clădirea Tribunalului Timiș. Aceste „table de șah” sub formă de piese de table risipite la nervi la scară largă nu se înscriu deloc în estetica și geometria zonală. Aspectul „futurist” al acestor bucăți de trotuar nu are un corepondent efectiv în oraș pentru a putea justifica prezența lor în zona de centru. Iar stridența și poziționarea izolată și desperecheată a acestui model de pavaj face ca introducerea lui în peisajul cotidian să fie mai curând stingheră și ostilă. În plus, în opinia mai multor timișoreni, inclusiv montarea dalelor ar fi necalitativă din punct de vedere al finisajului și nu ar urma întocmai codul bunelor… norme. Bunăoară, o intenție-hibrid, nu departe de aventuroasa străduință, este întâlnită în Piața Libertății, redenumită cu o mică-mare urmă de ironie și Piața Roșie, unde rezultatul este la distanță semnificativă ca execuție de imaginea 3D din proiect (aceasta înfățișează un model mai compact și mai bine stratificat concentric de aranjare a dalelor).

Pierdem în numele unei false dezvoltări în forță și pe fondul de supușenie absolută, părți importante din ceea ce definește Timișoara, fără posibilitatea de a recupera. Ne aflăm acolo unde trecutul patrimoniului nostru întâlnește  viitorul… asta ar trebui să dea de gândit Direcției de Urbanism a Municipiului Timișoara, chiar dacă ar trebui să calce peste interesele aservite ale Direcției Edilitare pentră că acolo unde e Lege nu e tocmeală de piață.

Șantierul trotuarelor se desfășoară în Situl urban Cartierul „Cetatea cod LMI TM-II-s-A-06095   municipiul TIMIŞOARA Piaţa Victoriei – Piaţa Iancu de
Hunedoara – Str. Telbisz Carol- Piaţa Brătianu I.C. – Str. Dima – Str. Oituz – Str. Sf.Ioan .

COMUNICATE DE PRESA, PATRIMONIU

Zonele protejate ale Timișoarei  sunt supuse abuzurilor

România a adoptat documente internaţionale în domeniul conservării patrimoniului cultural, dar o realitate este şi faptul că acest gest s-a rezumat în mare parte la actul formal şi declarativ, nefiind urmat de adoptarea măsurilor legislative corespunzătoare pentru ca aceste convenţii să devină instrumente cu adevărat active de conservare a patrimoniului cultural. Pe scurt, în România adoptarea documentelor internaţionale nu a produs efecte reale. Viziunea generală asupra patrimoniului cultural, aşa cum este reflectată în Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României. Orizonturi 2013-2020-2030.
Se poate spune că, în timp ce la nivel european protecţia patrimoniului cultural este considerată o prioritate în cadrul unei dezvoltări durabile, în România, dincolo de o gesticulaţie abundentă, nu s-a acordat conservării şi punerii în valoare a patrimoniului său cultural un rol privilegiat, este în continuare dominată de tendinţa de a reduce patrimoniul cultural exclusiv la capacitatea sa de a produce efecte economice, de a fi subiect pentru turism.
Din cauza incoerenţei legislaţiei în vigoare, a carenţelor exprimate prin slaba şi ineficienta corelare dintre legislaţia principală şi legislaţia secundară, a absenţei unei politici clar şi coerent definită în acest domeniu. Slaba instruire a specialiștilor și insuficiența lor numerică fac ca protejarea Patrimoniului să ajungă aproape de zero. Instituțiile Administrației Locale nu fac nimic pentru a educa cetățenii în a-i conștientiza faţă de moştenirea materială şi imaterială a trecutului, patrimoniul cultural local.

Zonele protejate ale Timișoarei  au devenit un teren al abuzurilor care afectează identitatea locală. Pe scurt, Patrimoniul Timișoarei a devenit terenul de acţiune al celor care „distrug prefăcându-se a construi”.

Administrația locală de mai multe ori și-a arătat adversitatea față de măștenirea Patrimoniului Cultural Local, prin vocea primarului Timișoarei, considerându-l neînsemnat. Nu este nici o surpriză că Timișoara la acest moment nu are o politică locală orientată în vederea identificării, cercetării, protejării şi punerii
în valoare a patrimoniului cultural şi natural şi a evitării oricărei distrugeri. Atât timp cât  respectul faţă de diversitatea culturală lipsește nu ai cum să te aștepți la o abordare corectă în ceea ce privește protejarea Patrimoniului. Păstrarea şi transmiterea acestei moşteniri culturale nu este un obiectiv prioritar de Administrația Locală, iar cetățenii în lipsa unei educații în acest sens fac ce îi taie mintea distrugând, crezând că își fac bine. Pierderile suportate de patrimoniul cultural local compromit ireversibil supravieţuirea acestuia, nu s-a realizat încă o evaluare statistică a distrugerilor. Nu există o evaluare detaliată a situaţiei în care se află monumentele istorice aflate în proces de degradare, cu atât mai puţin a clădirilor valoroase care, deşi nu sunt înscrise în Lista monumentelor Istorice, formează repere importante ale peisajului cultural. Nu este exclus, ca să fim ultima generație care mai vede Patrimoniul Cultural Construit al Timișoarei în această variantă de stare avansată de degradare.
Atitudinea iresponsabilă față de Patrimoniul Cultural Construit al Timișoarei este concretizată prin demolări punctuale, intervenţii de „modernizare” incompatibile cu statutul clădirilor asupra cărora se aplică, implantări de edificii noi a căror prezenţă arhitectural urbanistică în zonele protejate desfigurează, până la distrugere, coerenţa pentru care acestea au fost clasate, au devenit imaginea dominantă a Municipiului Timișoara. Exemplul cel mai elocvent este Zona Protejată dealungul străzii Memorandului, care este complet schimbată față de momentul când a fost clasată ca Zonă Protejată.
Ataşamentul Primăriei Timișoara și a cetățenilor pentru „casele vechi” este compromis de perceperea acestora ca semne ale sărăciei, nicidecum ca paradigme ale unei tradiţii identitare capabile să susţină coeziunea socială şi să creeze bunăstare printr-o punere în valoare şi utilizare eficientă. Singura măsură reală a Consiliului Local este de a amenda, fără să recurgă la educația cetățenilor, ce este o obligație, și fără să înțeleagă că prin lipsa de interes și de o politică clară în acest sens, contribuie la desfigurarea Timișoarei, distrugând memoria culturală și istorică prin pierderea acestor clădiri, care sunt oglinzi ce ne reflectă istoria în prezent.
COMUNICATE DE PRESA, PATRIMONIU

Patrimoniul Cultural Construit al Timișoarei între amatorism, indiferență și lipsă de educație

Abandonul unor clădiri protejate pe o perioadă îndelungată, nu poate justifica vandalizarea lor de către localnici şi nici lipsa de reacţie şi responsabilitate a comunităţilor şi a autorităţilor locale, care transferă tacit şi în exclusivitate viitorilor prezumtivi proprietari obligaţia de protejare a acestor clădiri. De cele mai multe ori – pare să devină o regulă – este vorba de ignoranţă şi indiferenţă, fapte adoptate și de procurori în activitatea lor de cercetare a unor posibile fapte penale. Monumentele abandonate din cauza regimului de proprietate incert sunt lipsite de protecţie concretă din partea statului şi ignorate de administraţiile locale, suportând degradări şi vandalizări care le periclitează supravieţuirea.

 

Casa Muhle

 

Hanul la Trei Crai

Un tip de abuzare asupra căruia suntem datori cu un mare semnal de alarmă este acela al mutilărilor produse cu ocazia lucrărilor de îmbunătăţire a infrastructurii, cazuri în care cei care le execută nu manifestă nici un interes pentru ocrotirea patrimoniului naţional. Un exemplu emblematic este modul în care s-au montat firidele și țevile de gaz pe clădirile aflate în zonă protejată. Prin modul inadecvat de punere în aplicare, fără minte a unor necesități, alegându-se cea mai proastă soluție constituie o ameninţare la adresa patrimoniului cultural construit al Timișoarei, constituind o gravă încălcare a legii.

 

În cei șase de activitate am constatat că nu există o cunoaștere minimum obligatorie a istoriei oarșului necesară în special de către angajații Poliției Locale Timișoara și ai Direcției de Urbanism a Municipiului Timișoara, ca să nu mai vorbim despre faptul că Politica Consiliului Local Timișoara este fățiș impotriva protejării acestui patrimoniu construit așa cum a fost Protocolul dintre Consiliul Local și Fundația Caritatea, prin care primarul Timișoarei se angaja că va face toate efortulrile pentru declasarea celor două clădiri, fără a cunoaște Legile Republicii România. Nu am văzut o actiune clară prin care să se încurajeze înțelegerea potenţialului de bunăstare materială al patrimoniului pe care l-au abandonat şi importanţa acestuia pentru păstrarea identităţii locale şi naţionale în contextul unei dezvoltări de perspectivă. În pofida faptului că această realitate este de mult timp invazivă, Ministerul Culturii, Primăria Timișoara prin Direcția de Urbanism a Municipiului Timisoara nu au gândit un sistem de informare şi educare eficient pentru a susţine conservarea peisajului cultura urban în ansamblul său nici atunci când s-a aflat vestea că Timișoara o să fie Capitala Europeană a Culturii în anul 2021.