În mobilul situat în Timișoara,  Bulevardul  Ion Dragalina nr. 14 aflat pe Lista Monumentelor Istorice cu TM-II-s-B-06098, Situl Urban ”Vechiul cartier Iosefin” se petrec fapte ce sfidează legile Republicii România și ale bunului simț. Un timișorean a simțit slăbiciunea autorităților statului și de la el putere a pus stăpânire pe un coridor comun și a ridicat o construcție fără nici un fel de Autorizatie de Construire ce rezistă până astăzi. Adrian Gabriel Anastasiei este proprietarul care a sfidat Administrația primarului Nicolae Robu. Deși, există o hotarâre a instanței care  dispune demolarea construcției, Primăria Timișoara rămâne pasivă la fel ca în cazul Casei Muhle. Ba, mai mult a fost depusă și o plângere penală împotriva acestuia , dar procurorul  a dispus neînceperea urmăririi penale pe motivul că: ”Adrian Gabriel Anastasiei nu a știut că imobilul unde a construit fără Autorizație este pe Lista Monumentelor Istorice.

Recent împotriva acestui timișorean s-au depus sesizări atât la Inspectaoratul de Stat in Constructii, Direcția Judeteană pentru Cultura Timis cât si la Direcția de Urbanism a Municipiului Timisoara. Singurii care au dat un raspuns concret a fost Directia de Urbanism a Municipiului Timișoara care a dat un ”AVERTISMENT” lui Adrian Gabriel Anastasiei, cu mențiunea  să aducă spațiul construit la forma inițială. De la Direcția Județeană pentru Cultură Timiș înca se așteaptă un răspuns.

Explozia de coruri și fanfare țărănești din satele bănățene în perioada interbelică a ridicat semne de întrebare în ceea ce privește calitatea muzicii produse. O seamă de coruri și fanfare erau instruite și conduse de țărani ce-și așteaptă o pregătire temeinică întru ale muzicii. Soluția pentru a acoperi acest neajuns a fost înființarea unei Școli de dirijori la Timișoara în sala Conservatorului Comunal din oraș, pe seama tinerilor țărani, dornici de a se perfecționa în materie de muzică și în practica instruirii și a dirijării.

Astfel, la 15 februarie 1934, s-a inaugurat primul curs al Școlii de dirijori, cu 40 de candidați, veniți din  toate colțurile Banatului. Cursurile au fost predate de către următorii dascăli: Iosif Velceanu (administrație, inspcție, studierea partiturilor, dirijarea), Ioachim Perian (teorie și sulfegii), Vadim Șumski (teoria instrumentelor, instruirea și dirijarea fanfarei), Thadeus Dippert (instrumente de alamă), Carol Schankula (instrumente de lemn), Ioan Crișan (Armoniu).

Înființarea acestei școli a întrecut așteptările la care s-au angajat inițiatorii pentru că nivelul cultural și muzical al corurilor și fanfarelor plugărești s-a ridicat cu o treaptă mai înaltă, misiunea lor a fost atinsă pentru că  ”Banatul cântă din adânc de vreme: cântă vesel sau cântă trist, dar cântă toate satele și prin toate vârstele” – Iosif Velceanu

Ion Popovici Bănățeanu s-a născut în anul 1869, într-o familie de opincari din Lugoj. Școala primară și patru clase gimnaziale le-a făcut în orașul natal, după care a fost eliminat fiindcă a organizat cu alți colegi o societate de lectură românească. Și-a continuat studiile la Brașov și Beiuș. În toamna anului 1889, era înscris la Seminarul Teologic din Caransebeș. Înainte de absolvire este eliminat și de acolo, pentru că încălcase morala seminaristică. A luat drumul pribegiei spre București, lipsit de mijloacele materiale se angajează contabil la ”Liga pentru unitatea culturală a românilor”.

În anul 1892 îl cunoaște pe Titu Maiorescu. La invitația acestuia, Ion Popovici Bănățeanu a citit în ianuarie 1893, în cadrul cercului de la ”Convorbiri” nuvela ”În lume”. ”… de la început ne-a încântat cumpătarea, liniștea intensive a stilului, plastic descriere a amănuntelor și acea limbă adevărat românească, plină de miere, care mai ales pentru cei deprinși și cu alte limbi îi trezește ca din vis  și le dă impresia unei vieți sufletești de cea mai mare adâncimea simțirii”, spunea Titu Maiorescu.

Opera lui Ion Popovici Bănățeanu se compune din poezii, nuvele, basme versificate, traduceri și o piesă de teatru, toate împrăștiate în coloanele ziarului ”Tribuna”(1888-1890) din Sibiu, ”Convorbiri literare” (1893). Nuvela ”În lume” a fost tradusă în în limba engleză și publicată într-o lucrare colectivă sub titlul ”Aut in the World”… New York, 1921.

La 29 august 1893, Ion Popovici Bănățeanu, ”omul îmbrăcat în haine de om sărac, statură mijlocie, slab la față și blond, ochii albaștrii strălucitori, dar de o nespusă blândețe”, cum l-a descris Titu Maiorescu,  a murit, plâns de lugojeni.

Emilia Lungu Puhallo s-a născut la Sânnicolau Mare, la 1853. A fost fiica Eufemiei Popa și a învățătorului Traian Lungu. A fost prima scriitoare de limbă română din Banat și prima învățătoare la cea dintâi școală de fete din Banat. A colaborat cu revista ”Familia” din Oradea, condusă de Iosif Vulcan. A fost impresionată de viața zbuciumată a lui Nicolae Filimon și de romanul său, ”Ciocoii vechi și noi”. Sub această influență, a scris viața romanțată a scriitorului, într-o lucrare intitulată ”Nicolae Țârcovnicu”. Din rândul romanelor pe care le-a publicat sub formă de foileton, în coloanele revistei ”Familia”, amintim:  ”Elmira” și ”Fiica învățătorului”. A scris și nuvelele: ”Vagabondul”, ”Voluntarul”, ”Rezervistul”, ”Casinele”, ”O pildă”…

Emilia Lungu Puhallo a fost un remarcabil publicist, scriind mai ales în ”Dreptatea poporului” din Timișoara, ”Drapelul” din Lugoj, ”Amicul familiei” și la ”Plugarul român” din Timișoara, unde a fost și redactor. Emilia Lungu Puhallo, ca învățătoare, a luptat pentru promovarea  limbii române și a învățămintului românesc în Imperiu, deși a fost aspru criticată de Nicolae Iorga că, sub raport literar, are ”greutăți de stil”, dar a fost un real talent care s-a evidențiat mai ales în  ”Însemnările de la Sarajevo”. A luptat pe toate căile pentru înființarea unei școli de fete românești în cartierul Fabric. În anul 1874 a obținut aprobarea înființării unei astfel de școli, dar la Izvin, școală la care a predat doi ani.

Emilia Lungu Puhallo a lăsat, în manuscris, o ”Istorie a școalelor românești din Banat”, o ”Istorie a primei școale românești de fete din Banat” și jurnalul său, ”Călătorie prin Bosnia și Herțegovina”.

Emilia Lungu Puhallo a murit în 16 Decembrie 1932 și este înmormântată in cimitirul din Calea Buziașului. Ziarul ”Vestul” consemna la data de 31 Decembrie 1932, prin prof. C. Stoicanescu: ”Nu fără puternică emoție, am înregistrat știrea morții destinsei și modestei scriitoare Emilia Lungu care, după optzeci de ani de viață frumoasă și cincizeci de ani de muncă intensă, realizată pentru cei care au uitat-o, a fost dusă zilele trecute la cimitir, fără ca să observe nimeni, și înmormântată cât se poate de simplu. Noi, câțiva modești admiratori ai scriitoarei, nu vom uita că, pe lângă operele ei, ori de cate ori am avut nevoie de vreo dată sau de clarificarea unei stări a vremurilor apuse, care le-a trait ea, ne-a deslușit atâtea și atâtea amintiri și date despre trecutul Banatului. Și cum noi eram departe de biblioteca Academiei Române și neavând în Banat o bibliotecă românească, nu de puține ori a trebuit să recurgem la Emilia Lungu…” Foarte puțini știau atunci, la fel ca astăzi, că acea femeie învățătoare, scriitoare, publicistă, Emilia Lungu Puhallo a fost decorată cu ”Steaua României”, chiar de Regina Elisabeta pentru meritele ei literare și traducerile poeziilor românești în limba germană.

Mulțumiri Bibliotecii Județene ”Sorin Titel”, Secției de Artă, ”Deliu Petroiu”!

Gara de Nord – fostă Josefstadter Bahnhof sau Jozsfaros Indohaz, după Unirea din 1918 s-a numit Domnița Elena – sub forma din fotografie a fost construită în anul 1897. A fost bombardată la sfârșitul celui de al II-lea Război Mondial.

Cei mai mulți dintre oamenii culturalizați în epoca grabei și a informației gata digerate nu mai au ascuțimea minții de a aprecia un frumos frust, venit direct din cultura populară, durat din elemente simple și șlefuit prin folosință îndelungată. În folosința curentă a omului de la sat uneltele sau obiectele de folosință uzuală au mers pe un făgaș de esențializare. Un obiect foarte banal era reface de atâtea ori încât se renunța treptat la elemntele inutile.

 De fapt ergonomia a fost descoperită de țărani în timpul efortului lor creator de a scoate dintr-un lemn un obiect funcțional. Sigur că acea calitate a obiectelor nu se numea ergonomie (termenul este prea modern) dar întrunea toate elementele noțiunii. În cultura tehnică populară nimic nu era în plus nimic nu se manufactura doar pentru a irosi un material.

Un artist plastic cu vocației și cu un ochi antrenat descoperă „artă” în obiecte ce par banale pentru alții. Mihai Donici este sculptorul ce are harul de a crea artă nouă din arta veche a altora. Arta sa a fost chiar numită așa „etnosculptură” recunoscând că folosește din plin filonul nesecat al artei populare din alte secole.

Este un concept apropiat de ce făceau avangardiștii începutului de secol XX ce au scornit idea de „redy made”. Un simplu obiect industrial era încărcat de valențe artistice doar prezentându-l în altă lumină și alt context.

Mihai Donici aplică metoda avangardiștilor dar a rafinat-o până la extrem. Obiectele vechi (dar nu fabricate în serie în fabrici) lucrate de mână ca unicate capătă noi noime vizuale prin finisare și alăturări de elemente, poate disparate, ce învie ca mesaj artistic autentic. Este fireasca trecere de la utilitate funcțională la simbolul cel mai descărcat de materialitate. De la lemn la idee nu e nevoie decât de mult simț și multă muncă.

Este noua ofertă a artistul Mihai Donici intitulată „Artefacte vechi din 100 de ani”, expusă la Biblioteca Universității Politehnica Timișoara. Exponatele fac parte din colecția personală a artistului și au fost adunate pe parcursul a zeci de ani.

 „Expoziția se vrea o prezență directă a celor 100 de ani de coagulare în realitate. O coloană mobilă înaltă de 10 m va fi prezentă în cadrul expozițional, marcând meandrele perioadei. Montată în holul central al Bibliotecii UPT, la intersecția multor drumuri interioare, ea poate fi văzută în luna decembrie 2018. În societatea globalizantă de astăzi, vom putea supraviețui prin conștiința culturală și pentru asta vom avea nevoie de educație – morală, nu doar funcțională – în care să alocăm și noi 10% din PIB acestui domeniu fundamental”, susține creatorul Mihai Donici.