Referitor la modul  „ciudat” in care Directia de Urbanism a Municipiului Timisoara elibereaza Autorizatii de Construire in zonele protejate de Legea 422, fara a fi insotite de Avize de specialitate de Directia Judeteana pentru Cultura Timis, am semnalat prin nenumarate sesizari ca se incalca legea si ca autorizatiile de construire emise nu mai sunt verificate.

Legea 422, Capitolul III, Interventii asupra monumentelor istorice, Art. 23. Aliniatul (3) Autorizatia de construire, autorizatia de desfiintare, precum si autorizatiile referitoare la interventiile prevăzute la alin. (2) se eliberează numai pe baza si in conformitate cu avizul Ministerului Culturii si Cultelor sau, dupa caz, al serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii si Cultelor si cu celelalte avize, potrivit dispozitiilor legale in vigoare. Aliniatul(4) Autorizatiile prevazute la alin. (3), emise fara avizul institutiilor abilitate prin lege si fara respectarea conditiilor acestora, sunt nule de drept.

Am fost ignorati ca de obicei, rezultatul se vede… abuz! Raspunsul la sesizarea noastra referitoare la imobilul de pe strada Virgil Madgearu nr. 10 din Timisoara are numarul ww2018-000637 trimisa catre Directia de Urbanism la data de 15 martie 2018. Va prezentam raspunsul mai jos:

WW2018-000637

Asociatia Culturala Salvati patrimoniul Timisoarei a solicitat in scris chiar in aceiasi zi clarificari, in care am subliniat incalcarea articolul de Lege incalcat de Directia de Urbanism a Municipiului Timisoara.

Sursa foto:

Alex Mișvinschi

Ramași anonimi pentru contemporani, maistorii satelor bănățene au fost cei care au susținut prin măiestria lor pe paorii bănățeni – mândria Banatului. Tot acești maistori anonimi  au învățat meserie, au perfecționat unelte și au inventat scule sau procedee de prelucrare, ce au constituit pași înainte pentru ca Banatul să devină un etalon în această parte a Europei.

Ucenicii acestor meștesugari deprindeau, în afara de secretele meseriei, un alt fel de învățătura, mai importantă decât meștesugul în sine: învățau să fie riguroși, să respecte normele meseriei și dorințele clienților. Se integrau, cu alte cuvinte, într-o cultură a muncii, care constituia o bază socială prin valorile pe care le impunea.

Organizați în bresle sau independenți, ei au transmis din generație în generație ceea ce azi numim „know-how”. Generația noastră nu a mai fost “antrenată” să continue acest lucru de mână, în alte părți numit ARTĂ. La începutul secolului XXI, 90 % din aceste meserii nu se mai practică nici măcar ocazional. Unele ateliere recuperate, zac fără viață în Muzee fără viață.

Brâgle – dispozitiv folosit în covăcie pentru potcovitul boilor și vacilor folosite la tracțiune (putrezește în Teregova)

În anul Patrimoniului European, atragem atenția, celor care sunt vremelnic la frâiele unor instituții ale statului, că nu au făcut nimic din punct de vedere legal să protejeze acești meșteșugari. În 2018, când Europa se fălește cu un Patrimoniu, România, încă este încorsetată de mințile unor slujbași respectuoși cu politica celor care i-au instalat în funcții dar orbi la valorile poporului din care fac parte. Nu știm de ateliere conservate în satele bănățene, sau de campanii ale Ministerului Culturii ori a Direcțiilor Județene pentru Cultură, prin care să îndemne tinerii să ducă mai departe o meserie “de patrimoniu”, constituind astfel, un patrimoniu viu pentru celelalte generații.

Băile Imperiale,  putrezesc în Stațiunea Băile Herculane

Nu ne mirăm, pentru că directorii acestor direcții de cultură nu sunt capabil să gestioneze un patrimoniu cultural construit, vezi bisericile din lemn din zona Făgetului care putrezesc, Stațiunea Buziaș, Stațiunea Băile Herculane, dar să gândească pe termen lung și foarte lung asemenea proiecte. Ei  nu văd și nu înțeleg mai mult de ce se întâmplă în biroul isi petrec orele obligatorii de serviciu. Legea le permite multe, dar nu au curaj, preferă să rămână vasalii unor politicieni submediocrii, dirijați de o politică ce nu are nimic în comun cu cei care i-au votat.

În anul Patrimoniului European, în anul Centenarului, aproape, că nu mai avem nimic în comun cu ceea ce am fost cândva!

După ce proprietarii de clădiri istorice au fost ridicati la rangul de „nesimțiți” de către primarul Timișoarei, suntem nevoiți să-i informăm pe timișoreni că atât consiliul local cât și primarul au obligații în ceea ce privește clădirile aflate în zonele protejate. Vă prezentăm extrase din Legea 422 care indică obligațiile fiecăruia, proprietar sau autoritate locala ori centrala. Legea mai clarifică o altă „intoxicație” cea a finanțării, numai că la acest capitol, autoritățile locale și primarul, trebuie, să dea dovadă de curaj în a finanța reabilitarea clădirilor aflate in zone protejate. Cum politicienii nostri nu sunt capabil să-și asume responsabilități în a reabilita clădirile protejate de lege și binele comunității, rămân la stadiul de LAȘI, invocând tot felul de neputințe ascunzandu-se după neputințe și fuste legislative. Posibilități sunt dar cine să le studieze. Se preferă negația și datul vinei, pentru starea dezastruasă în care se află patrimoniul construit al Timișoarei, numai pe proprietari. Probabil, cei care lucrează la Direcția de Urbanism a Municipiului Timișoara, primarul Timișoarei și angajații Direcției județene pentru Cultură Timiș nu au auzit de munca de prevenție, pentru ca se preferă amenda – ca modalitate de intimidare. În cei 17 ani scurși de la elaborarea Legii 422 , dacă se punea accentul doar pe prevenție altul ar fi fost stadiul miilor de clădiri istorice ale Timișoarei, dar s-a urmărit doar profitul imediat al unor agenti economici și rezultatul se vede .Deși a constituit un important subiect de campanie electorală, absența unui Plan Urbanistic General (PUG) al Timișoarei pare să se prelungească la infinit. De la semnarea contractului pentru elaborarea unui nou PUG au trecut mulți ani, iar informațiile publice cu privire la stadiul în care se află acesta au încremenit în timp. Specialiștii apreciază că un asemenea plan urbanistic ar trebui înnoit la fiecare cinci ani, o perioadă considerată suficientă pentru ca noile tendințe de dezvoltare a unei localități să se manifeste, iar timpul maximum admis ar fi de un deceniu. Din cauză că Municipiul Timișoara este adminstrat pe criterii de provizorat, înțelegem de ce s-a îngăduit ca Timișoara să rămână într-un prelungit provizorat al PUG-ului, iar consilierii timișoreni se complac într-o imensă „ciganie bănățeană urbanistică”

Timișoara, Strada Ion Ghica

Legea 422

Art. 38. –

(1) Contribuția financiară a statului, constând în sume alocate prin bugetul Ministerului Culturii și Cultelor cu destinația protejării monumentelor istorice, indiferent de deținător, poate să acopere total sau parțial costul lucrărilor de protejare a monumentelor istorice.

(2) Contribuția financiară a consiliilor județene, municipale, orășenești și comunale, după caz, poate să acopere integral sau parțial costul lucrărilor de intervenție asupra monumentelor istorice care fac parte din grupa B, precum și, individual sau prin cofinanțare, costul lucrărilor de protejare a monumentelor istorice care fac parte din grupa A, aflate pe teritoriul unității administrativ-teritoriale respective.

(3) Contribuția financiară a statului și a autorităților administrației publice locale poate fi asigurată prin cofinanțare, precum și în parteneriat, inclusiv cu proprietarul sau cu alte persoane fizice sau juridice.

(4) Situațiile în care statul, respectiv autoritățile administrației publice locale, contribuie la acoperirea costurilor lucrărilor menționate la alin. (1)-(3), proporția contribuției statului, procedurile, precum și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească proprietarul, altul decât statul, municipiul, orașul sau comuna, se stabilesc prin norme metodologice aprobate prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii și Cultelor și a Ministerului Finanțelor Publice, în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(5) În situațiile și în condițiile prevăzute la alin. (4), la data alocării sprijinului financiar în cuantumul contribuției statului sau a autorităților administrației publice locale asupra imobilului monument istoric în cauză se constituie o garanție imobiliară pentru o perioadă de 10 ani în favoarea statului, respectiv a unităților administrativ-teritoriale.

(6) Garanția imobiliară prevăzută la alin. (5) se recuperează în totalitate de la beneficiarul contribuției statului sau, după caz, a autorităților administrației publice locale, împreună cu dobânzile aferente, în situația în care bunul în cauză a fost înstrăinat de proprietar altei persoane decât statul sau autoritatea administrației publice locale înainte de împlinirea perioadei de 10 ani de la constituirea garanției imobiliare.

Art. 40. –

Pentru stimularea protejării monumentelor istorice, proprietarii persoane fizice care realizează pe cheltuială proprie, integral sau parțial, lucrări de întreținere, reparare, conservare, consolidare, restaurare, punere în valoare, precum și programe și proiecte culturale beneficiază, în condițiile legii, de reducerea cu minimum 50% a cuantumurilor impozitelor și a taxelor aferente acestor lucrări cuvenite bugetelor locale.

Art. 43. –

Proprietarii de monumente istorice sunt scutiți de plata taxei de autorizare a intervențiilor executate, în conformitate cu dispozițiile prezentei legi, asupra monumentelor istorice deținute, în cazul în care utilizează bunul imobil numai pentru activități necomerciale sau, în mod direct, numai pentru locuit.

Art. 44. –

Proprietarii imobilelor din zona de protecție a monumentelor istorice beneficiază de reducerea cu 50% a taxelor de autorizare pentru lucrările pe care le finanțează și care sunt necesare pentru păstrarea integrității fizice și a cadrului construit sau natural al monumentelor istorice, astfel cum sunt ele reglementate prin documentația de urbanism sau de amenajare a teritoriului, aprobată pentru zona de protecție respectivă, sau prin avizul direcției pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național județene, respectiv a municipiului București.

CAPITOLUL II

Atribuțiile autorităților administrației publice locale

Art. 45. –

(1) În vederea protejării monumentelor istorice și a respectării prevederilor legale în acest domeniu autoritățile administrației publice locale au următoarele atribuții:

b) asigură protejarea monumentelor istorice clasate, aflate în domeniul public sau privat al municipiului, respectiv orașului sau comunei, precum și a celor abandonate sau aflate în litigiu, alocând resurse financiare în acest scop;

c) cooperează cu ceilalți proprietari sau administratori de monumente istorice;

e) participă la finanțarea lucrărilor de protejare a monumentelor istorice, prevăzând distinct sumele necesare în acest scop în bugetele pe care le administrează;

f) cuprind în programele de dezvoltare economico-socială și urbanistică, respectiv de amenajare a teritoriului, obiective specifice privind protejarea monumentelor istorice, elaborează, actualizează și aprobă documentațiile de amenajare a teritoriului și urbanism privind monumentele istorice sau zonele protejate care conțin monumente istorice;

g) iau măsurile tehnice și administrative necesare în vederea prevenirii degradării monumentelor istorice;

Art. 47. –

Primarul are următoarele atribuții specifice:

a) verifică existența tuturor avizelor de specialitate în domeniul monumentelor istorice și conformitatea autorizației cu prevederile acestora, precum și îndeplinirea dispozițiilor cuprinse în Obligația privind folosința monumentului istoric, conform prevederilor legale, asigură menționarea în autorizație a tuturor condițiilor conținute în avize la autorizarea lucrărilor asupra monumentelor istorice și asupra imobilelor situate în zona lor de protecție, respectiv la eliberarea pentru acestea a autorizației de funcționare;

b) ia măsuri pentru autorizarea cu prioritate a documentațiilor tehnice care se referă la intervenții asupra monumentelor istorice;

e) asigură paza și protecția monumentelor istorice aflate în domeniul public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale, precum și ale monumentelor istorice abandonate sau aflate în litigiu, semnalând de urgență direcției pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național județene, respectiv a municipiului București, orice caz de nerespectare a legii;

Art. 50. –

(1) Autoritățile administrației publice locale sunt obligate să prevadă în bugetele proprii fondurile necesare în vederea protejării monumentelor istorice aflate în proprietatea publică sau privată a unităților administrativ-teritoriale.

(2) Autoritățile publice centrale prevăd în bugetele proprii fondurile aprobate prin bugetul de stat pentru protejarea monumentelor istorice aflate în proprietatea publică sau privată a statului, pe care le administrează.

(3) În bugetul Ministerului Culturii și Cultelor se prevăd:

Art. 51.

(3) Timbrul monumentelor istorice este obligatoriu pentru:

d) activitățile de cazinou, jocuri de noroc și jocuri mecanice.

Dacă din punct de vedere ecomonic Banatul progresa rapid, puterea de la Viena (în ciuda loialității față de împărat exprimată cu mari sacrificii în 1849, când  Timișoara a rezistat asediului de 107 zile inițiat de  trupele revoluționare maghiare) nu se lasă înduplecată de fruntașii bănățeni care doreau autonomia Banatului.

Pagubele pricinuite de asediul din 1849 au fost  rapid acoperite, economia Timișoarei s-a pus în mișcare, fapt dovedit de înființarea Camerei de Comerț și Industrie din Timișoara în anul 1852, iar doi ani mai târziu, Cetatea intră în legătură cu marile orașe ale imperiului prin introducerea telegrafului. Banca Națională a Austriei deschide o sucursală în anul 1855, iar în anul 1857 se introduce iluminatul public cu gaz aerian, astfel Timișoara înlocuiește vechile lămpi cu petrol, fapt ce atrage deschiderea unei farbrici de gaz de iluminat la care lucreaza 50 de persoane. Dar evenimentul anului 1857 este inaugurarea liniei ferate Timișoarei – Budapesta.

Cu toate acestea, contele Mendsdorff-Pouilly, trimisul guvernului de la Viena pentru a examina situația Banatului și a evalua cerința bănățenilor de autonomie, în raportul său susține că Banatul nu se poate conduce și administra singur și în 27 decembrie 1860, împăratul decretează încorporarea Banatului la Ungaria.

Poate vă întrebați de ce etniile din Banat se manifestau contra maghiarilor, în anul 1918?! Legile emise de la Budapesta urmăreau creșterea ritmului de asimilare a limbii maghiare și cum puteau să impună limba maghiară? Pe filiera educației, bineînțeles! În anul 1907, ministrul cultelor și al instrucțiunii publice Albert Apponyi emite o lege prin care își arată interesul de modernizare și uniformizare a instituțiilor de învățământ, dar nu ascunde de a le subordona obiectivelor politice de maghiarizare. Astfel, se avea în vedere, mărirea orelor de predare în limba maghiară și introducerea studiului acestei limbi în școlile confesionale sau cele întreținute de comunitățile locale. Multe școli confesionale, care au cerut ajutor de la bugetul de stat care nu era unul mic, atenție, era unul dintre cele mai mari din Europa acelor vremuri, au fost nevoiți să urmeze cerințele noilor legi sau au fost obligați să-și siteze activitatea.România de atunci era preocupată de soarta românilor de peste munți, dar o făcea discret ca să nu atragă consecințe diplomatice grave. Era politica cumințeniei pentru un regat mic prins în clește de expansiunea unor două mari puteri.

Se poate vedea cu ochiul liber, de către orice persoană interesată de soarta patrimoniului Timișoarei și a județului Timiș, cum sunt “măcinate” de timp sau abandonate cu bună știință palate și vile de o frumusțe arhitecturală răpitoare. În 29 de ani, nici o autoritate publică nu a avut o intervenție clară în protejarea unor astfel de clădiri, că la un program de salvare al  patrimoniului cultural construit al orașului de pe Bega și al județului Timiș nici nu ne gândim, nici pentru prezent și nici pentru următorul “cincinal”, cu mici excepții, ce se pot număra pe degete, dintre care cea mai mediatizată a fost Fabrica de Ciorapi.

Dezastrele urbanistice produse în ultimele două decenii în Timișoara, incoerenţa restituirii proprietăţii după 1989, furturile de identitate pentru retrocedarea clădirilor, incompetenţa şi indolenţa din numeroase instituţii ale statului, precum şi miopia unei logici economice bazate pe profitul imediat, au condus la degradarea ultimelor rămăşite de mândrie locală şi tradiţie a Timișoarei și a Banatului.

Patrimoniul industrial al Timișoarei, una dintre cele mai mari resurse urbane ale oraşului, mărturie a evoluţiei orașului modern, continuă să dispară sub ochii nepăsători ai autorităţilor şi ai comunităţii. Ignorată de municipalitate şi vânată de investitorii imobiliari pentru valoarea terenului, soarta acestor clădiri cu o valoare istorică incontestabilă ajunge să depindă de hoţii de fier vechi și de cei nepăstuiți de soartă ce își găsesc adăpostul prin ruinele lor.

La acest moment, majoritatea vestigiilor industriale din Timișoara sunt abandonate, dar sunt și distruse voluntar de propietari din această cauză Asociația Culturală Salvați Patrimoniul Timișoarei atrage atenţia asupra faptului că reconversiile acestor clădiri nu ţin cont de valoarea lor culturală şi de cele mai multe ori, acest proces este echivalentul demolării lor. Iar cei care încearcă să facă ceva nu primesc nici un fel de ajutor, vezi Asociația MISC – Fabrica de Tigari din cartierul istoric Josefin.

Legislaţia ar trebui să fie mult mai dură şi să nu permită astfel de situaţii. Ar trebui ca orice monument distrus să nu poată decât să fie reconstruit. De asemenea, în România nu există legislaţie care să-i oblige pe proprietari să-şi întreţină monumentele istorice, iar în cazul celor care nu o fac, trebuie, să se recurgă la exproprieri prin declararea lor ca utilitate publică. Dar pentru asta avem nevoie de politicieni care să țină la indentitatea culturală a Timișoarei și a Banatului și să nu garanteze declasarea lor pentru a fi demolate așa cum s-a întâmplat cu Liceul de Arte (Izraelit)