Dezvoltarea economică a Banatului se datorează și existenţei canalului Bega. În anul 1732 a fost efectuat primul transport de marfă, de la Pancevo la Timişoara fiind încărcat cu carne sărată și slănină… Traseul pe care îl are în ziua de astăzi Canalul Bega a fost definitivat de inginerul Fremaut, care a găsit soluţia pentru regularizarea debitului acestuia, construind nodul hidrotehnic de la Coştei.
În anul 1869 s-au realizat primele curse de pasageri pentru transportul în comun, primele de acest fel de pe teritoriul actual al României.

Cândva Portul Timișoara era viu cu o activitate intensă. În trecut, pe Canalul Bega, soseau șlepuri încărcate cu sfeclă pentru Fabrica de Zahăr. Țăranii erau aduși de la sate tot pe Bega, cu vapoare, pentru a face comerț cu fructe și legume în Timișoara.

În anii ’30, pe Canalul Bega puteau circula vapoare de până la 70 de metri lungime, cu circa 50 de vagoane încărcate. Tot atunci, pe Bega se transportau în jur de 250.000 de tone de mărfuri pe an şi aproape 500.000 de pasageri.
Lipsa de activitate de pe Canalul Bega ne prezintă o clasă politică ștearsă, neimplicată în exploatarea resurselor Banatului pentru bunăstarea bănățenilor.

În anul 1875 în Cetatea Timișoarei se putea intra numai prin cele trei porti: spre cartierul Fabric prin Poarta Transilvania, spre Mehala, Arad, Viena prin Poarta Vienei, spre Josefin, Belgrad prin Poarta Petrovaradinului, care era aproximativ unde este Palatul Lloyd (Rectorarul Politehnicii). Portile au devenit o piedică pentru dezvoltarea armonioasă a Timișoarei, mai ales că se inchideau la ora nouă spre Mehala și Fabric, iar la ora 11 se inchidea si poarta spre Iosefin. De multe ori, cetățenii care intîrziau în Cetate nu se mai puteau duce acasă. iar pentru asta erau amendați. Cetatea Timișoarei avea regim de unitate militară.

Foto: 1. Poarta Petrovaradinului, Foto: 2. Poarta Petrovaradinului din interior, văzută dinspre colțul Operei, Foto: 3, Poarta Transilvaniei, Foto: 4. Poarta Vienei.

Sever Bocu a fost un susţinător al descentralizării administrative considera că „Centralismul nu are naţionalitate. Acesta a dus, fie că a fost unguresc sau românesc, la aceleaşi concluzii logice: exploatare sau sărăcie.”Centralismul excesiv întreţinea nu numai sentimentele de frustrare ale provinciilor, dar şi o birocraţie supărătoare şi condamnabilă. De aceea, bănăţenii, la fel ca şi ardelenii „priveau meschinăria, indisciplina şi mizeria birocraţiei ca pe o povară a României balcanice, refuzând să se înhame la ea. Se socoteau a fi mai destoinici şi superiori din punct de vedere moral”. Deşi descentralizarea figura în programele multor partide politice, ea a rămas doar la nivelul programatic, fiind sursa unor permanente nemulţumiri în toate provinciile româneşti.

Sever Bocu

Cei mai mulţi dintre bănătenii nemultumiţi de evoluția Banatului în cadrul României Mari legau această evoluţie de modul de exercitare a conducerii politice. Referindu-se la acest fapt, Sever Bocu constata cu amărăciune că în majoritatea ţărilor din Europa au venit după război clase noi la conducere, ieşite din ordinea războiului, din moralitatea sacrificiului. La noi clasa ambuscaţilor, a profitorilor, dezertorilor, trădătorilor a apucat deasupra. Fumul tămâiei se ridică acum pe un cult al negării trecutului, al inutilităţii sacrificiului, al descalificării idealurilor pentru care ne-am jertfit. „S-au integrat rapid în această „clasă” şi oportuniştii bănăţeni pentru că „impostorii se căutau de veacuri, dincolo şi dincoace de munte”, ei fiind „primii ce aveau să-şi întindă mâna” și să primească totul de-a gata. Atunci, orizontul de speranţă a unora mai sceptici s-a redus atât de mult încât s-a ajuns la limita „blasfemiei”, afirmându-se cu cinism că: ”A fost mai bine sub unguri!”

În teorie, gestionarea fondurilor la nivel local, alocarea lor pentru realizarea bunurilor publice în acord cu cerinţele comunităţii locale, în mod optim, generează un proces de dezvoltare a unităţii administrativ-teritoriale mult mai ridicat decât dacă producerea lor s-ar realiza centralizat şi s-ar distribui în mod egal fără a se ţine cont de cererea locală existentă. Aceasta s-a putut observa în majoritatea ţărilor dezvoltate şi nu numai. Norvegia este un exemplu relevant în acest sens, deoarece descentralizarea colectivităţilor teritoriale şi, mai ales, descentralizarea finanţelor publice locale poate avea un puternic efect asupra bunăstării unităţilor administrativ-teritoriale.

În practică, cu toții am sperat că Strategie Naţională de Descentralizare a Puterii Locale va oferi UAT-urilor mai multă libertate. Dar realitatea este una tristă. Statul român nu are capacitatea de a restitui UAT-urilor ce a luat cu forța în anii comunismului. Descentralizarea mult visată și râvnită rămâne  doar pe hârtie, iar dezideratul lui Sever Bocu rămâne în sarcina generației noastre de a-l împlini.

Să încercăm un exercițiu de imaginație: cum ar fi arătat Banatul și Timișoara, dacă decentralizarea statului român nu ar fi rămas doar pe pliantele din campaniile electorale ale partidelor politice?

Timişoara este așezată în inima câmpiei Banatului, la răscruce de drumuri şi aflată permanent în mijlocul jocului de interese al marilor imperii, aceasta a trăit toate bucuriile şi vicisitudinile vremurilor. Capitală a Regatului Maghiar, apoi reședință al vilayetului turcesc, citadelă a provinciei bănăţene a Camerei Aulice, Timişoara a avut întotdeauna şansa de a se afla în avangarda timpului. Spaţiu de implementare experimentală a reformelor iluministe, dar şi de aplicare a celor mai revoluţionare cuceriri tehnice, fiind primul oraş din Europa cu  iluminat stradal.  Timişoara a fost o pildă a deschiderii culturale şi spirituale cu largi ecouri în continentul european. Poate că tocmai această deschidere spre nou, într-un mediu multicultural, a fost una din cauzele izbucnirii Revoluţiei Române din 1989.

Banatul nostru, la un moment dat, a dispărut ca entitate administrativă și a fost șters multă vreme din paginile de istorie, iar în anul 1868 Ungaria a făcut pace cu Casa de Habsburg, Banatul devenind Ungaria de Sud. După Unire, a fost pus în remorca Ardealului până când Majestatea Sa Regele Carol al II-lea a recunoscut Banatul ca entitate administrativă, cu reședința la Timișoara. De-a lungul timpului, regiunea noastră a fost stimulată de reformele împăraților de la Viena, Maria Teresia și Iosif al II-lea, dintre anii 1740 si 1790. De atunci, Banatul s-a ridicat înspre o prosperitate benefică pentru creșterea nivelului de civilizație și pentru coagularea ideilor de egalitate și libertate și bună înțelegere între neamuri.