La fel ca astăzi, presa din Timișoara în perioada interbelică era vigilentă și semnala administrației problemele serioase cu care se confruntau timișorenii.

”Timişoara a fost un oraş îngropat în praf, omniprezent în viaţa cotidiană. Oamenii din media atrăgeau atenţia „Serviciului Salubrităţii Municipiului că e timpul să înceapă stropirea străzilor, deoarece praful îneacă pietonii. Spectatorii de la meciul Ripensia – Universitatea Cluj, din data de 17 martie 1935, au trebuit să înfrunte norii de praf de pe Aleea Sofia Imbroane şi şi-au dat seama şi ei de cât de necesar e stropitul străzilor. Să întrebe cei dela Serviciul Salubrităţii pe unul care a fost ieri la Electrica dacă e nevoie de stropit?

Primăria pare înghiţită de praful Orientului într-o „administraţie roasă de carile imoralităţii”

La sfârşitul lunii martie 1937, atmosfera Timişoarei era încărcată de misterioase noxe albastre: „De un timp încoace atmosfera Timişoarei este complect asfixiată de nişte gaze grele, cari deplasându-se pe pământ, se strecoară în toate locuinţele, ce întâmplător cad în raza vântului dinspre fabriciile unde se produc materii chimice ce emană mirosuri dăunătoare sănătăţii. Aproape zilnic casele din strada 3 August, Cartierul Il, sunt năpădite de aceste gaze asfixiante, chiar şi în miez de noapte, în cât o rămânere în locuinţă devine
imposibilă. Acest gaz – cam de culoare albastră se rostogoleşte până în cartierul Cetăţii, dacă vântul bate întâmplător dinspre răsărit.

Este o enigmă cum se poate admite în mijlocul oraşului, asemenea instalaţiuni, care periclitează sănătatea publicului, având în vedere prescripţile legale, care pretind în asemenea cazuri distanţe considerabile de la aşezămintele de locuinţe de oameni. În urma numeroaselor plângeri făcute de cetăţeni la Primărie, aceasta a replicat că „nu pot avea urmări întru adevăr dăunătoare”.
Totuşi în urma sesizărilor făcute de mass-media s-a instituit o comisie de control coordonată de inginerul Peşteanu, directorul Uzinei Comunale de Gaz, pentru a studia problema răspândirii misteriosului gaz albastru. A fost pus un telefon „la dispoziţia cetăţenilor sub numărul  101.

În cazul reclamaţiilor era trimisă o echipă de cercetători experţi, pentru a face la faţa locului cercetările necesare;
domnul chimist-șef Schuller va sta la dispoziţie din însărcinarea Primăriei, oricând va fi solicitat din partea Serviciului de control pentru a colabora la identificarea gazelor.

În cea de-a doua jumătate a secolului al-XVII-lea granițele Imperiului Habsburgic au atins extinderea maximă. Urmare a unei serii de războaie cu Imperiul Otoman, aceștia au cucerit Bucovina, au încorporat Transilvania și Banatul, iar frontierele au fost fixate de-a lungul Dunării, între Banat și viitoarea Serbie. Teritoriile situate în imediata apropiere a granițelor au fost considerate drept regiuni de interes pentru imperiu.

Imperiul Habsburgic s-a remarcat prin cartarea celui mai întins teritoriu în cadrul Primei Ridicări Topografice. Aceasta a acoperit vechiul imperiu Austriac, teritoriul Ceh, Galiția și Bucovina, Ungaria, Croația, Transilvania.

Cea de-a doua ridicare topografică  este o realizare de excepție a măsurătorilor topografice care au avut loc în Imperiul Austro-Ungar. Conținutul, estetica și desenul sunt remarcabile. Desi datorită duratei mari a ridicării topografice (1806-1869) nici din punct de vedere al conținutului și nici ca realizare tehnică nu poate fi considerată unitară, experiența ultimilor 30 de ani a demonstrat cel puțin în România ca planurile respective pot fi utilizate și astăzi.

Timișoara pe Harta Banatului 1769-1773

Transilvania și Banatul erau administrate de Imperiul Austro-Ungar, prin urmare, evidențele ce urmăreau schimbările de proprietate și ipotecile se aplicau conform Codului civil austriac. Revoluția de la 1848  a cuprins intreaga Europa la inceputul, fapt ce a determinat transformarea Imperiului Habsburgic în Imperiul dualist Austro-Ungar, și prin urmare Ardealul și Banatul trec în stăpânirea Regatului Maghiar. Codul civil austriac a fost înlocuit cu dreptul cutumiar ungar, fapt ce a pus pentru o vreme în pericol instituția cărtilor funciare, însă Ministerul Justiției, a emis o serie de ordonanțe care impuneau ca procesul de introducere a cărtilor funciare în Ardeal și Banat să continue conform vechiului Regulament al Cărții Funciare din 1855.

Importanța cadastrului a fost pusă la punct încă din secolul al XIX-lea de administrația austro-ungară, pentru o mai bună taxare a proprietarilor de terenuri din imperiu. Astfel, singura soluție era o înregistrare riguroasă a acestor terenuri, pe bază de masurători. În anul 1874, în Imperiul Austro-Ungar s-a înființat Cartea funciară, pentru toate provinciile sale. Astfel, au obținut o bază de date care conținea atât hărți, rezultate în urma măsurătorilor și transpunerii lor grafice, cât și documente descriptive care prezintă date despre terenuri, proprietarii acestora, informații despre vânzări succesive, moșteniri, etc

Astăzi, în România în condițiile unei tehnologii superioare, totalul de 3.181 de UAT-uri din România, până la sfârșitul lunii aprile a anului 2023 au fost finalizate lucrări de înregistrare sistematică în 189 UAT-uri (din care în 171 UAT-uri în integralitate și în 18 UAT-uri parțial), precum și în sectoare cadastrale, cu o suprafață totală de 4.607.191,26 ha​​”, potrivit datelor ANCPI. Ceea ce înseamnă că doar 5,3% dintre localitățile din România au cadastrul finalizat în totalitate. Cu cele 18 care încă mai au ceva de lucru, s-ar apropia de 6 procente. În concluzie, nu suntem capabili să facem cadastrarea integrală a țării sau poate nu se vrea.

Agenția Națională de Cadastru și Publictate Imobiliară susține că au fost cheltuite până acum circa 55 de milioane de euro din cele 300 alocate prin Programului Național de Cadastru și Carte Funciară, care urma să se încheie în 2023 cu cadastrarea integrală a țării. Între timp, pentru a nu pierde banii alocați și pentru a nu îi da înapoi pe cei cheltuiți deja, autoritățile au început să facă demersuri pentru prelungirea acestui termen. Mai mult, încă din vara anului trecut a fost adoptată o hotărâre de guvern pentru prelungirea Programului Național de Cadastru și Carte Funciară până la încheierea cadastrării, iar în documentul respectiv scrie că „denumirea „Programul național de cadastru și carte funciară 2015-2023“ se înlocuiește cu denumirea „Programul național de cadastru și carte funciară“.

Primăria Municipiului Timișoara nu a fost și nu este interesată de aceste fonduri pentru cadastrarea orașului, motivul este unul suficient de clar: în haos poți împarte și desparte după interesele celor care dau mai mult, fie ei și susținători din umbră sau pe față ai unor partide politice… Acesta este unul dintre motivele pentru care administrația Municipiului Timișoara nu cunoaște care e surpafața intravilanului și a extravilanului orașului și nici numărul exact al clădirilor aflate pe teritoriul administrativ al Municipiului Timișoara.

Dezvoltarea economică a Banatului se datorează și existenţei canalului Bega. În anul 1732 a fost efectuat primul transport de marfă, de la Pancevo la Timişoara fiind încărcat cu carne sărată și slănină… Traseul pe care îl are în ziua de astăzi Canalul Bega a fost definitivat de inginerul Fremaut, care a găsit soluţia pentru regularizarea debitului acestuia, construind nodul hidrotehnic de la Coştei.
În anul 1869 s-au realizat primele curse de pasageri pentru transportul în comun, primele de acest fel de pe teritoriul actual al României.

Cândva Portul Timișoara era viu cu o activitate intensă. În trecut, pe Canalul Bega, soseau șlepuri încărcate cu sfeclă pentru Fabrica de Zahăr. Țăranii erau aduși de la sate tot pe Bega, cu vapoare, pentru a face comerț cu fructe și legume în Timișoara.

În anii ’30, pe Canalul Bega puteau circula vapoare de până la 70 de metri lungime, cu circa 50 de vagoane încărcate. Tot atunci, pe Bega se transportau în jur de 250.000 de tone de mărfuri pe an şi aproape 500.000 de pasageri.
Lipsa de activitate de pe Canalul Bega ne prezintă o clasă politică ștearsă, neimplicată în exploatarea resurselor Banatului pentru bunăstarea bănățenilor.

În anul 1875 în Cetatea Timișoarei se putea intra numai prin cele trei porti: spre cartierul Fabric prin Poarta Transilvania, spre Mehala, Arad, Viena prin Poarta Vienei, spre Josefin, Belgrad prin Poarta Petrovaradinului, care era aproximativ unde este Palatul Lloyd (Rectorarul Politehnicii). Portile au devenit o piedică pentru dezvoltarea armonioasă a Timișoarei, mai ales că se inchideau la ora nouă spre Mehala și Fabric, iar la ora 11 se inchidea si poarta spre Iosefin. De multe ori, cetățenii care intîrziau în Cetate nu se mai puteau duce acasă. iar pentru asta erau amendați. Cetatea Timișoarei avea regim de unitate militară.

Foto: 1. Poarta Petrovaradinului, Foto: 2. Poarta Petrovaradinului din interior, văzută dinspre colțul Operei, Foto: 3, Poarta Transilvaniei, Foto: 4. Poarta Vienei.