Sever Bocu a fost un susţinător al descentralizării administrative considera că „Centralismul nu are naţionalitate. Acesta a dus, fie că a fost unguresc sau românesc, la aceleaşi concluzii logice: exploatare sau sărăcie.”Centralismul excesiv întreţinea nu numai sentimentele de frustrare ale provinciilor, dar şi o birocraţie supărătoare şi condamnabilă. De aceea, bănăţenii, la fel ca şi ardelenii „priveau meschinăria, indisciplina şi mizeria birocraţiei ca pe o povară a României balcanice, refuzând să se înhame la ea. Se socoteau a fi mai destoinici şi superiori din punct de vedere moral”. Deşi descentralizarea figura în programele multor partide politice, ea a rămas doar la nivelul programatic, fiind sursa unor permanente nemulţumiri în toate provinciile româneşti.

Sever Bocu

Cei mai mulţi dintre bănătenii nemultumiţi de evoluția Banatului în cadrul României Mari legau această evoluţie de modul de exercitare a conducerii politice. Referindu-se la acest fapt, Sever Bocu constata cu amărăciune că în majoritatea ţărilor din Europa au venit după război clase noi la conducere, ieşite din ordinea războiului, din moralitatea sacrificiului. La noi clasa ambuscaţilor, a profitorilor, dezertorilor, trădătorilor a apucat deasupra. Fumul tămâiei se ridică acum pe un cult al negării trecutului, al inutilităţii sacrificiului, al descalificării idealurilor pentru care ne-am jertfit. „S-au integrat rapid în această „clasă” şi oportuniştii bănăţeni pentru că „impostorii se căutau de veacuri, dincolo şi dincoace de munte”, ei fiind „primii ce aveau să-şi întindă mâna” și să primească totul de-a gata. Atunci, orizontul de speranţă a unora mai sceptici s-a redus atât de mult încât s-a ajuns la limita „blasfemiei”, afirmându-se cu cinism că: ”A fost mai bine sub unguri!”

În teorie, gestionarea fondurilor la nivel local, alocarea lor pentru realizarea bunurilor publice în acord cu cerinţele comunităţii locale, în mod optim, generează un proces de dezvoltare a unităţii administrativ-teritoriale mult mai ridicat decât dacă producerea lor s-ar realiza centralizat şi s-ar distribui în mod egal fără a se ţine cont de cererea locală existentă. Aceasta s-a putut observa în majoritatea ţărilor dezvoltate şi nu numai. Norvegia este un exemplu relevant în acest sens, deoarece descentralizarea colectivităţilor teritoriale şi, mai ales, descentralizarea finanţelor publice locale poate avea un puternic efect asupra bunăstării unităţilor administrativ-teritoriale.

În practică, cu toții am sperat că Strategie Naţională de Descentralizare a Puterii Locale va oferi UAT-urilor mai multă libertate. Dar realitatea este una tristă. Statul român nu are capacitatea de a restitui UAT-urilor ce a luat cu forța în anii comunismului. Descentralizarea mult visată și râvnită rămâne  doar pe hârtie, iar dezideratul lui Sever Bocu rămâne în sarcina generației noastre de a-l împlini.

Să încercăm un exercițiu de imaginație: cum ar fi arătat Banatul și Timișoara, dacă decentralizarea statului român nu ar fi rămas doar pe pliantele din campaniile electorale ale partidelor politice?

Timişoara este așezată în inima câmpiei Banatului, la răscruce de drumuri şi aflată permanent în mijlocul jocului de interese al marilor imperii, aceasta a trăit toate bucuriile şi vicisitudinile vremurilor. Capitală a Regatului Maghiar, apoi reședință al vilayetului turcesc, citadelă a provinciei bănăţene a Camerei Aulice, Timişoara a avut întotdeauna şansa de a se afla în avangarda timpului. Spaţiu de implementare experimentală a reformelor iluministe, dar şi de aplicare a celor mai revoluţionare cuceriri tehnice, fiind primul oraş din Europa cu  iluminat stradal.  Timişoara a fost o pildă a deschiderii culturale şi spirituale cu largi ecouri în continentul european. Poate că tocmai această deschidere spre nou, într-un mediu multicultural, a fost una din cauzele izbucnirii Revoluţiei Române din 1989.

Banatul nostru, la un moment dat, a dispărut ca entitate administrativă și a fost șters multă vreme din paginile de istorie, iar în anul 1868 Ungaria a făcut pace cu Casa de Habsburg, Banatul devenind Ungaria de Sud. După Unire, a fost pus în remorca Ardealului până când Majestatea Sa Regele Carol al II-lea a recunoscut Banatul ca entitate administrativă, cu reședința la Timișoara. De-a lungul timpului, regiunea noastră a fost stimulată de reformele împăraților de la Viena, Maria Teresia și Iosif al II-lea, dintre anii 1740 si 1790. De atunci, Banatul s-a ridicat înspre o prosperitate benefică pentru creșterea nivelului de civilizație și pentru coagularea ideilor de egalitate și libertate și bună înțelegere între neamuri.

Vechile parcuri care au fost amenajate astfel încât să înconjoare cetatea ca o adevărată centură de verdeaţă şi aleile umbrite de copaci care se întindeau de-a lungul canalului Bega au dat Timişoarei, cu multă vreme în urmă, supranumele de „oraş al parcurilor”. Parcul Coronini Parcul care avea să primească numele guvernatorului militar şi civil al Voivodinei sârbeşti şi al Banatului timişean, contele Johann von Coronini-Cronberg, a fost primul amenajat în Timişoara, la mijlocul secolului al XIX-lea. Aici se afla în jurul anului 1840 o grădinărie, iar un deceniu mai târziu, pe terenul aflat dincolo de zidurile cetăţii, spre Fabric, prin grija contelui au fost plantaţi mai mulţi copaci. Era prima amenajare peisagistică pe o porţiune din esplanada cetăţii care înconjura sistemul de fortificaţii ale acesteia, unde nu fuseseră permise până atunci nici un fel de intervenţii. În faţa noilor tehnici militare de atac, fortificaţiile de tip Vauban începeau să-şi piardă din eficienţă, aşa încât terenurile din jurul cetăţii care fuseseră folosite pentru întărirea capacităţii de apărare a acesteia au început să fie valorificate în alte scopuri. Parcul, care se va numi Coronini până în 1918, a fost deschis în mod oficial în 1868 şi câţiva ani mai târziu a fost preluat de primărie, spaţiile libere din jur fiind vândute pentru construirea clădirilor care se află şi acum în zonă. Pe vremuri, în partea dinspre Bega şi strada Pestalozzi, trecea un braţ de apă al Begăi care venea dinspre uzina electrică. În 1910, după reamenajarea cursului canalului şi construirea podului Neptun, s-a ridicat gardul cu partea inferioară de cărămidă şi cea superioară de fier forjat, două intrări monumentale şi cinematograful Apollo (redenumit ulterior Parc), în stilul Secession al anilor 1900, în concordanţă cu podul şi palatul Neptun. Intrarea de lângă podul Neptun are două turnuri masive de cărămidă legate printr- un portal cu linii curbe care închide închide poarta de acces în formă de potcoavă iar intrările cu elemente ornamentale pentru pietoni străpung la bază cele două turnuri. Poarta, împreună cu gardul, se păstrează şi astăzi, deşi la un moment dat, în timpul regimului comunist, s-a pus problema înlocuirii acestuia. Pe cele patru hectare şi jumătate ale parcului se află specii rare de tisă şi de pin, stejari seculari şi în fiecare colţ al acestuia a fost plantat câte un copac deosebit, precum un fag roşu înconjurat de hortensii sau un plop alb printre tisele verzi. Esenţele şi florile au fost combinate cu măiestrie, efectul coloristic fiind remarcabil. În parc se afla un chioşc în care, în unele zile, cânta fanfara şi exista un restaurant. Parcul a fost vizitat şi de împăratul Franz Josef, care a fost neplăcut impresionat de praful de pe alei. Inspectorul parcului l-a asigurat că un asemenea inconvenient nu există dimineaţa, când aleile parcului erau proaspăt stropite. Parcul a purtat mai multe denumiri: Parcul Oraşului (Stadtpark, Városliget), după 1918 s-a numit Parcul Regina Maria, în semn de preţuire şi recunoştinţă pentru rolul pe care regina l-a avut în înfăptuirea României Mari, după cel de-al doilea război a devenit Parcul Tineretului şi ulterior, Parcul Poporului. În prezent, parcul şi-a reluat denumirea de „Regina Maria” şi a fost reamenajat, dar din vechea faţadă Secession a cinematografului nu s-a mai păstrat nimic şi o suprafaţă considerabilă a parcului fiind cedată de primărie pentru ridicarea unor clădiri. Acest fapt a fost permis din cauza lipsei unui Registru Verde (real), foarte multe parcuri figurează în actele cadastrale ca și Curți-Terenuri, pretabil construcțiilor de orice fel. Timișoarei i se răpește din spațiul verde datorită unor neica nimeni care s-au aciuit în vârful administrației fără să simtă și să-i înțeleagă nevoile.

Parcul Coronini

Parcul Scudier (Parcul Central) Al doilea parc al Timişoarei a fost cel care se află acum în vecinătatea Catedralei Mitropolitane. Pe locul actualului parc se afla între anii 1738 şi 1771 un cimitir în care au fost înmormântaţi în jur de 8.000 – 9.000 de oameni, majoritatea morţi în timpul epidemiei de ciumă din 1738 – 1739. După amenajarea cimitirului din Calea Lipovei, cel de pe locul actualului parc a fost închis, iar prin anii ’60-’70 ai secolului al XIX-lea, generalul Anton Scudier, în calitate de comandant militar al Banatului, a hotărât să transforme vechiul cimitir civil şi militar aflat între actualul curs al Begăi şi fostul şanţ sanitar (acum bulevardul Republicii) într-un parc. Rămăşiţele celor îngropaţi aici au fost deshumate de soldaţi şi, după o slujbă religioasă, au fost reînhumate în cimitirul din Calea Lipovei. Terenul mlăştinos şi nesănătos, un adevărat focar de infecţie, a fost drenat şi nivelat, iar în 1879 Asociaţia Parcului, înfiinţată de locuitorii din Iosefin şi Elisabetin, a plantat arborii şi s-a ocupat de amenajarea acestuia, iniţial în stil englezesc, cu peluze întinse şi alei care se intersectau în mijlocul parcului. Parcul, care ocupă o suprafaţă de peste nouă hectare, a fost preluat de primărie în 1905 spre a fi îngrijit, s-au pus în valoare specii decorative precum tisa, castani, pini, nucul american, hickory etc. Până în 1932, prin mijlocul parcului trecea linia de cale ferată care lega Timişoara de Baziaş. Tot aici se afla şi o celebră şcoală de înot. În 1881, cetăţenii oraşului au ridicat o statuie de fontă aurită a generalului Scudier, în mărime naturală, care a fost dărâmată în toamna anului 1918, pe soclu fiind montat apoi un ceas. După primul război, s-au lărgit spaţiile de promenadă din parc. În centrul acestuia s-a amenajat o alee a personalităţilor, cu busturile de bronz ale lui Alexandru Mocioni, Vincenţiu Babeş sau I.G. Duca, înlăturate de comunişti după al doilea război mondial. În schimb, în 1962 s-a înălţat pe aleea principală, chiar în centrul parcului, monumentul ostaşului român, cunoscut însă şi ca statuia ostaşului sovietic. A fost inaugurat oficial pe 30 decembrie, decretată drept zi a republicii populare. În anii regimului comunist parcul s-a numit I.V. Stalin, apoi Parcul Central. De câţiva ani, pe aleea principală au fost amplasate busturile mai multor personalităţi care au jucat un rol de seamă în viaţa oraşului.

(Bibliografie: Analele Banatului; N. Ilieşiu: Timişoara. Monografia istorică)

 Parcul Scudier

La expoziţia agro-industrială din anul 1891, de la Timişoara, grădinarul Wilhem Mühle a primit Crucea de Aur în grad de ofiţer din partea împăratului Franz Josef, ocazie cu care a devenit florarul oficial al Curţii Imperiale de la Viena. Parcul expoziţiei, realizat de timişoreanul Wilhelm Mühle, a primit numele Franz Josef după ce însuşi împăratul a vizitat-o şi a rămas impresionat. În 1891, aranjamentele florale, realizate din peste 300 de soiuri de trandafiri, aveau să dea, peste ani, numele actual, Parcul Rozelor, iar Timişoarei, renumele de oraş al florilor. În memoria orașului există un zvon că acest parc a fost construit și datorită unor femei influente din Cetate, care au donat o sumă importantă de bani, atât pentru crearea acestui mic paradis, cât și pentru aducerea din străinătate a unui număr impresionant de specii diferite de trandafiri.

Iată că, după sute ani, alte femei din Timișoara, organizate în Clubul Lions, s-au implicat pentru reabilitarea ceasului floral. Ceasul floral era cândva un simbol al orașului nostru. Astfel, se continuă tradiția implicării cetățenilor în a organiza frumosul în Timișoara.
Poate că este momentul ca parcurile orașului să fie lăsate spre administrarea unor organizații nonguvernamentale, așa cum era cândva „Asociaţia iubitorilor parcului” care îngrijea Parcul Coronini. Spun acest lucru pentru că se vede cu ușurință faptul că, la acest capitol, managementul Primăriei Timișoarei a dat greș.